PÂINE
• 1 kg fãinã de grâu • 1 lingurã drojdie • 0,5 litri apã
• 1 linguriþã zahãr • 1 linguriþã untdelemn • 1 lingurã sare
Plãmãdealã:
• Drojdia se desface în puþinã apã caldã ºi o linguriþã de zahãr apoi e
amestecã cu 2-3 pumni de fãinã ºi puþinã apã cãlduþã
• Plãmãdeala obþinutã se bate pânã face bãºici, se presarã cu fãinã ºi se
lasã sã creascã la cãldurã, spre 1 orã
Aluat:
• Fãina rãmasã se cerne în copaie
• Când plãmãdeala a crescut, se amestecã cu fãinã, ulei ºi sare ºi se frãmântã,
turnând apã caldã, puþin câte puþin, pânã nu se mai lipeºte de
mâini
• Se lasã coca la dospit, cât e nevoie – 2-3 ore
• Aluatul se formeazã pâini ºi se dã la cuptor, la foc potrivit, 1 ceas
Pâinea – reper simbolic. În gândirea tradiþionalã, pâinea ºi colacul
concentreazã o simbolicã în totalitate beneficã: bucurie, rodnicie, belºug, fertilitate,
puritate. Înscrise pe o axã comunã, aceste semnificaþii se acumuleazã
într-o energie simbolicã pe care omul se strãduieºte s-o capteze.
În obiceiurile populare tradiþionale, pâinea este adesea simbol al divinitãþii,
ceea ce o detaºazã într-o posibilã ierarhie a reperelor simbolice în cultura
popularã. Ea este identificatã cu anumite divinitãþi în secvenþe ale obiceiurilor
de Crãciun sau de Paºte, de înmormântare sau de comemorare a
morþilor, când pâine sau colaci, special modelaþi, primesc nume de divinitãþi
(Crãciun, Dumnezeu, Maica Precista, Arhanghel etc.) ºi sunt oferiþi ca
ofrandã ritualã („jertfã“). Putem presupune practica de reprezentare prin
aluatul de pâine a unor divinitãþi (singurul aliment învestit cu aceastã calitate)
ca fiind anterioarã creºtinismului, care a identificat pâinea cu trupul lui Iisus
Hristos, precizând clar simbolismul ei.
Principalele faze ale îndelungatului proces de muncã al agricultorului
încep cu pâinea, prototipul efectului final al muncii în credinþa influenþãrii
magico-rituale a rodniciei pãmântului: în Bucovina se aºazã o pâine pe plug
sau pe prima brazdã trasatã; în Moldova se pune în coarnele boilor, la „pornitul
plugului“, o pâine sau un colãcel în formã de opt, iar în Dobrogea se
rupe o pâine sau un colãcel, pe ogor, în cornul plugului. În Moldoua, începutul
aratului de toamnã este însoþit de dãruirea de colaci sau pâine preparatã
din grâul obþinut la începutul seceriºului.
Încheierea muncilor agricole ºi începutul celorlalte faze de muncã au drept
simbol de asemenea, o pâine. În Transilvania, la ceremonia agrarã a cununii,
când alaiul secerãtorilor intrã cu buzduganul în casã, trebuie sã gãseascã pemasã o pâine. În Oltenia, când se face prima datã pâine din grâul nou, se preparã
un colãcel mic sau o pâine de care se leagã busuioc, sporiº sau alte flori.
Sunt scufundate în fântânã, dupã care se dau copiilor sa le mãnânce în credinþa
cã „grâul va fi spornic ºi curat”.
„Fãcutul pâinii“ sau al colacilor (act complementar sacrificiului de animale)
marcheazã, de fapt, intrarea în sãrbãtoare, purificând începutul perioadei
prin valenþele rituale ale aluatului ºi solemnizând timpul sãrbãtoresc prin
prezenþa pâinii.
Faza de pregãtire a preparãrii pâinii este marcatã de acte obligatorii –
femeia trebuie sã respecte cu câteva zile înainte interdicþii sexuale ºi alimentare
(sã finã post), trebuie sã se spele, sã-ºi schimbe cãmaºa ºi, mai ales, acoperitoarea
capului.
Prima fazã a transformãrii fãinii în pâine, cernutul, respectã reguli specifice
unui act ritual: el trebuie sã se realizeze dimineaþa în zori, „pe nemâncate“,
în deplinã tãcere.
Aceleaºi reguli priuind timpul ritual (zorii), starea de puritate cât ºi un anumit
comportament se impun ºi pentru aducerea apei necesare – apã „care
numai în aceste condiþii capãtã valoare magico-ritualã: „apa neînceputã
(uneori, „apa neînceputã“ este înlocuitã cu rouã).
Adãugarea sãrii, personificatã în unele credinþe populare ca „mama lui
Dumnezeu“ sau sfântã (numitã Sfânta dreptate), este de naturã sã mãreascã
puterile magico-rituale ale pâinii.
Nu mai puþin semnificativã este adãugarea fermentului. Simbol al forþei
vitale, prin care aluatul capãtã viaþã, „rãsare“, „înfloreºte“, „creºte“, fermentul
învie coca-ea „dospeºte“, devine „vie“. Coca reia, astfel, drumul
grãuntelui semãnat care rãsare, înfloreºte, creºte, fiinþã vie a cãrei dezvoltare
este urmãritã cu atenþie de cultivator.
Pe lângã unele formule de invocaþie, „frãmântatul“ aluatului , „muncitul“
lui presupune un mare efort. Cu cât pâinea este mai mult „muncitã“, cu atât
valoarea ei spiritualã creºte.
De observat cã aluatul capãtã conotaþii rituale direct legate ºi de statutul
de vârstã al aceleia ce îl frãmântã. O fetiþã micã pentru „turta ursitorilor“ (în
sate din lalomiþa, Olt sau Dolj), o fatã mare pentru colacul miresei ºi o femeie
bãtrânã pentru colacii de înmormântare sunt, în genere, categoriile de vârstã
ce îºi pun amprenta asupra virtuþilor magico-rituale ale aluatului.
O anumitã tehnicã ritualã, bazatã pe gesturi ºi formule consacrate aprinderea
cuptorului cu ramura de Arminden, când se coace pâinea din grâu nou,
stropirea cuptorului cu apã sfinþitã, trasarea unei cruci imaginare la gura cuptorului,
rostirea unor formule de invocaþie- însoþeºte trecerea prin foc a pâinii
(Marianne Mesnil numeºte aceastã prefacere trecerea de la „crud“ de la „primitiv“
sau „sãlbatic“, de la „natural“ – la „cult“ n.n.).
La scoaterea pâinii, credinþa spune: cuptorului trebuie „sã-i laºi ceva în
schimbul pâinii sã nu rãmânã gol, de aceea se pun lemne în cuptor sau un blid
cu apã sau doar se stropeºte cuptorul cu apã.